Creepy Animation Night 2010

Vinerea trecuta, 15 octombrie, m-am indreptat spre Patria de mana cu dragul meu A. Daca anul trecut mi-am lasat curiozitatea nesatisfacuta, anul asta am hotarat ca ar fi cazul sa mai ies din plictiseala de zi cu zi si sa vad ce-i cu animatia creepy. Cea „normala” fiindu-mi din ce in ce mai pe gust. Chestie de educatie. A gustului.

Stiu ca atunci cand oferi un feed-back e normal sa incepi cu punctele pozitive, urmate apoi de cele negative. Punctele pozitive sunt in numar de fix unul: selectia scurtmetrajelor „creepy”. Da, filmuletele animate au fost in proportie de 80-90% foarte bune, pentru ca diferenta sa fie „doar” bune. Din pacate nu mi-am notat numele lor, insa imi amintesc de unele care m-au fascinat.

Din pacate, fascinatia nu a putut elimina numeroasele minusuri care ne-au facut sa iesim din sala la 2.30 (in loc de 4.30) spumegand de nervi. Programul, asa cum poate fi vazut si pe site, incepea la 23.00, urmand sa cuprinda 3 sesiuni de scurtmetraje, intrerupte de cate 45 de minute (de fapt peste o ora) de muzica si desen live. Idee foarte proasta de altfel, prin durata mult prea mare a acestor „intreruperi” extrem de plictisitoare. Nu singura insa.

Sa continuam cu faptul ca biletele au fost vandute fara loc. Ce conteaza ca le-am cumparat in primele zile de la anuntarea evenimentului, cu mai bine de 2 saptamani inainte? Tot a trebuit sa facem turul salii de 3 ori pana am gasit 2 locuri in penultimul rand, in stanga extrema a salii. Da, am avut de ales intre primele randuri, dreapta extrema, scaunele de plastic asezate frumusel pe margine, blocand circulatia (oare ce se mai vedea din proiectie? si ce s-ar fi intamplat daca era un incendiu? ne calcam in picioare?) si locurile unde am si stat. OK, cand ai un public ce nu ocupa mai mult de 20% din locurile unei sali de cinema, vinzi fara loc, pricep. Dar cand vinzi bilete mai multe decat locurile existente, cum poti face asta fara a-i asigura celui ce a binevoit sa-si ia biletul din timp, un loc? Mai departe…

Daca la nivel teoretic, o idee poate parea interesanta, putina practica iti va dovedi uneori ca nu e. Din contra. Si anume ideea pisicilor. Cum care pisici? Cateva pisici eliberate in sala, in timpul proiectiilor. In intuneric, intr-o sala cu cateva sute de oameni, intr-un zgomot infernal (facut de oameni, insa si generat de scurtmetrajele care mai de care mai nonconformiste). Ei bine, acele pisici, in loc sa se plimbe elegant sau sa mangaie picioarele spectatorilor (cum banuiesc ca s-a intentionat), s-au pitit care mai de care mai bine, una dintre ele in spatele lambriurilor, la calorifere, de unde a mieunat non-stop vreo 3 ore. Nervi pe bigudiuri.

Stati ca mai am. Publicul! Publicul de la care aveam pretentii. Public ce vine la un eveniment mai deosebit, as zice chiar de nisa. Public care a fost insa sub orice critica! Care a vorbit in continuu, pe toata durata proiectiilor (foarte bune, cum am mai spus), care a desfacut pungi cu chips-uri, popcorn etc., consumand in cel mai zgomotos mod cu putinta, fara a uita de cutiile cu bere (puse la dispozitie de aceeasi organizare mirobolanta). Public ce a vorbit la telefon, a verificat si scris sms-uri (ecrane luminoase intr-o sala de cinema), care a comentat proiectiile ca si cum ar fi fost la ei acasa, fara nimeni in jur, si care s-a plimbat pe usa intr-o veselie, cu nici cel mai mic comentariu din partea organizatorilor.

Da, in loc sa ma bucur de o sesiune de scurtmetraje, pentru care am cumparat un bilet din timp, mi-am simtit nervii intinsi la maxim. Dezamagitor.

Anunțuri

La Kopel’s

Luna asta, 15 a cazut sambata. Intr-o sambata morocanoasa, innorata si ploioasa. Ziceai ca-i toamna, nu altceva! Dupa o vineri seara cu film la MTR si o jumatate de noapte petrecuta in Music Club (muzica buna!), sambata cu pricina nu a fost una matinala.

Dimineata fiind absorbita de momente de rasfat si momente de somnolenta, trezirea s-a facut in jurul orei pranzului. Aveam timp berechet pentru a ajunge la ora promisa la restaurantul lui Copolovici. Stiam ca e pe strada Sirenelor 87, pe langa Marriott. Si am decis sa mergem la sigur, luand un taxi.

Am ajuns la Kopel’s chiar mai devreme, Viorel fiind one man show, cautator de tacamuri pentru una din mesele restaurantului. Ne-am imbratisat si ne-am pupat, l-am felicitat pentru restaurant si ne-am uitat cu jind in jur. Din fericire pentru noi, vremea de afara a facut ca restaurantul sa nu fie prea aglomerat si sa avem de ales intre doua mese in salonul principal, rezervat nefumatorilor. Ne-am pozitionat in asa fel incat sa vedem si pe geam, si ce se petrecea in restaurant. Deja eram toata un ranjet de mult ce imi placea ce vedeam in jur. Casa veche redecorata frumos si aerisit, mese incapatoare si scaune din lemn, totul era ca scos din cutie. Abia asteptam sa gust din bunatati.

Si, cum inca nu existau meniuri, l-am pus pe Viorel la treaba sa ne imbie cu ce-o sti el mai bun in bucatarie. Daca al meu honey a poftit la o supa de pui cu taietei facuti in casa, eu am indraznit la ceva nou: salata de linte cu rosii cherry si sunca. Iar papilele mele gustative mi-au ramas recunoscatore. Combinatia de gusturi a fost extraordinara, cele trei ingrediente fiind completate de aroma busuiocului proaspat, rezultatul fiind delicios! Nici ca se putea aperitiv mai bun! Se pare ca si supa a fost fix ce trebuia, sau cel putin asa a declarat degustatorul.

Felul doi a fost centrul de greutate insa. Eu am servit niste paste siciliene cu un sos roze to-die-for, cum zice americanu’. Gemete la fiecare imbucatura! Iar vinul alb usor si aromat, nitel acidulat, le-a completat perfect. Imi lasa gura apa si acum. Surpriza cea mare a fost de partea iubitului insa. Mai carnivor din fire, a optat pentru un muschi de vita in sange (nu pot intelege de ce-ai vrea sa mananci carne gatita in sange, insa cum gusturile nu se discuta…) cu sos gorgonzola si ceva cartofi wedges. Ei bine, muschiul se pare ca a fost pregatit perfect: nu s-a zarit sangele (asa cum mi-era mie teama), era doar o culoare rozalie uniforma, fix cum trebuia. Am aflat si secretul de la bucatarul insusi: carnea era proaspata, nefiind inghetata in prealabil. Iar dupa o luna de mancare proasta din State, iubitul meu s-a bucurat de o masa delicioasa.

Si cum nu puteam incheia asemenea festin fara ceva dulce, am optat pentru niste clatite cu ciocolata, in lipsa de cheese-cake.

Pentru tot ce v-am povestit aici, o apa si-un fresh de portocale, nota de plata a fost de aproximativ 130 de lei. Pret mediu as zice. Insa calitatea este una de exceptie, asa ca recomand din tot sufletul restaurantul oricarui dependent de bunatati. E un loc tare placut pentru o dupa-amiaza lenesa de weekend, unde te poti delecta cu mancare gustoasa. Fix cum imi place mie. Si abia astept sa vad cu ce bunatati ma va imbia Copolovici data viitoare!

Pe la mijloc

Am fost luata la rost. Ca de ce scriu la persoana a treia… Pai cum de ce? Tie nu ti-e mai usor sa vorbesti despre altii decat despre tine? Bine, daca esti mai egocentric din fire, poate ca nu. Insa cand e vorba sa-mi pun sufletul pe tava, parca-i mai usor sa spun ca-i vorba despre sufletul altcuiva.

In fine, hai ca incerc sa o fac si pe asta…

1. Vineri seara, mers la teatru. Cu Jen. Metropolis. La o piesa despre care nu stiam nimic, pe numele ei ‘Tarelkin’, de A.V. Suhovo-Kobilin. In rol principal – George Ivascu. Placut. Joc bun. Foarte interesant pus in scena interogatoriul intregii Rusii. Cel mai simpatic moment fu insa la final, in timp ce-ntreaga sala aplauda de zor, iar Florin Calinescu i-a daruit lui George Ivascu un tort maaare, cu ‘La mult ani!’ onomastici. Se pare ca nu doar eu am avut parte de o vineri dulce.

2. Sambata, dupa o dimineata sportiva, am mers la masa la parintii iubitului. Da, cel plecat peste mari si tari, nimeni altul. 🙂 Eu si ei. Eu cu bomboane si un brat de liliac inflorit, ei cu o mancare de te lingi pe degete.

Da, acum vine momentul in care zic ‘ce parinti misto!’. Eu n-am niciun merit in asta, insa pot sari in sus de bucurie la norocul ce-a dat peste mine. Simpla intalnire la momentul potrivit cu iubitul e ditamai norocul, insa daca vine la pachet cu asemenea parinti bonus, raman fara cuvinte. Ca sa mergem si mai la subiect, mama este o femeie grozava. Stiti vorba aia cu ‘soacra, soacra, poama acra’? Nu c-ar fi vorba de soacra la nivel formal, cat de simpla titulatura. Ei bine, mama iubitului meu e exceptia de la regula. Si asa a fost din prima zi. Ca sa nu mai zic de felul cum gateste: dumnezeieste! Pai ne-am delectat sambata cu o masa servita pe terasa, pe o vreme superba, vreo trei ore. Asa, catinel, cum trebuie. Aperitive bune de nu ne mai puteam opri. Felul principal: delicios si usor. Anume pui la gratar cu salata de andive cu portocale. Stiti cum era? Te lingeai pe degete! Iar desertul – asigurat de tata – cel mai parfumat tort cu zmeura pe care l-am mancat vreodata! Cumparat, desigur. 🙂

3. Ieri, duminica. Vreo trei sferturi de zi petrecute cu tuns si chestii legate de par, de-am iesit de nerecunoscut. Ca de fiecare data cand imi indrept parul, de altfel. Si toate facute de manutele pricepute ale surorii mai mici.

Apoi o jumatate de ora furata pentru o conversatie cu jumatatea despre multe intamplari, planuri si nimicuri dragastoase, inchesuite inaintea sarbatoririi unei prietene.

Per ansamblu, un weekend reusit, continuat cu un trezit de dimineata si o discutie mai ampla despre cate-n luna si in stele, cu bune si rele, cu acelasi honey. Mda, suna cheezy, stiu, insa asta-i alintul preferat. Poti sa faci ceva in gustul omului? Nu poti. 🙂

Bobby McFerrin

Il vazui sambata seara, la sfarsit de ianuarie. Nu-l cunosteam, si-abia comentariul cuiva din public a dat un sens personajului ce urma sa evolueze pe scena in cateva minute: Don’t worry, be happy!

Probabil va-ntrebati ce cautam acolo daca nu stiam nimic despre Bobby McFerrin. Ei bine, biletul l-am cumparat in urma cu mai bine de o luna, la sugestia entuziasmata a jumatatii mele care, spre surprinderea mea, nu mi-a prezentat cronologia artistului, fara nici ca eu sa cer detalii. Probabil ca va fi surprins de nestiinta mea cand va citi randurile astea. Aceeasi nestiinta imi da voie insa sa-mi prezint parerea despre concert ca simplu spectator venit cu mintea deschisa pentru a se bucura de muzica.

Lumea s-a strans incetisor, pana cand aproape fiecare loc din Sala Palatului a fost ocupat. Pe scena – un scaun. Si-atat. Fara instrumente, oameni sau microfoane. Si apare Bobby McFerrin pe scena, se-aseaza pe unicul scaun disponibil si, fara niciun salut, incepe sa se joace cu sunetele. Si se joaca, si se tot joaca, mai bine de vreo 10 minute. Pare a incheia, sala izbucneste in aplauze, urmand sa inceapa concertul, pe bune de data asta. Ei bine, nu. Joaca reincepe, alte sunete, alta muzica, tot fara sens – pentru mine, cel putin. Pentru ceilalti, totul parea a fi cel mai natural lucru din lume. Numai ca eu m-am simtit cam asa cum s-au simtit cei ce nu citisera afisul de la concertul Sting de anul trecut – trisati! Unde-s cantecele? Unde-s versurile?? A scapat vreo cateva cuvinte ce semanau a versuri doar de vreo 3 ori tot concertul! Si acele versuri m-au facut sa-mi para si mai rau pentru ca promiteau atata frumusete!

Mda – deci intrebarea mea e: Unde-au disparut cantecele??

In apararea lui McFerrin – comunica exceptional cu publicul. L-a invitat pe scena la dans, la cantat, a evoluat in fata lui si impreuna cu el, s-a simtit bine si s-a bucurat ca a doua zi urma sa plece acasa, Romania fiind ultima oprire a turneului. Doua momente remarcabile au fost:

1. Evolutia impreuna cu trei instrumentisti de-ai nostri (as zice) – tambal, violoncel si acordeon. Momentul a fost superb si-mi pare rau ca nu a durat mai mult de trei piese. As fi renuntat fericita la scalambaielile unora de pe scena sau la anumite piese jucause de-ale lui McFerrin pentru ceva mai multe cantari in acest format.

2. Cantarea impreuna cu cateva persoane din public. Desi si baiatul care a cantat la saxofon a facut-o intr-un mod placut urechilor mele, prima curajoasa m-a impresionat – o voce melodioasa, clara, puternica si increzatoare, mai mare dragul s-o asculti!

Miercuri – FILB

Fiind in plin Festival International al Literaturii, cei care nu au reusit sa ajunga la prima seara mai au inca doua sanse – azi si maine, incepand cu ora 18.00, la Clubul Taranului Roman de la MTR. Recomandarea mea e sa ajungeti cu vreo jumatate de ora mai devreme, pentru ca altfel riscati sa priviti tot spectacolul din picioare.

Cand am ajuns aseara, Ionuca avea deja toate locurile ocupate. Noroc ca jumatatea mea mai buna ( 😛 ) reusise sa prinda o bucatica de banca pe care-am reusit sa ma inghesui, cu geanta si haina stranse pe genunchi, mai ceva ca-n autobuz. Putintel mai tarziu a aparut si Vulpita cea zglobie, nerabdatoare sa-l auda pe Jose Luis Peixoto (care e tare simpatic de felul lui – sange latin, ce sa-i faci?) vorbind in portugheza. La final, cand s-a facut o coada respectabila la autografe, 80% feminina, Lia s-a si conversat in portugheza cu scriitorul cu zambet larg, care a acordat cateva minute fiecarui viitor cititor.

Dupa cum v-ati dat seama deja, m-am distrat de minune aseara. Cei doi invitati straini nu puteau fi mai diferiti – Jose Luis Peixoto din Portugalia micuta, calda si latina, vest-europeana, si Zahar Prilepin din Rusia intinsa, rece si plina de conflicte, est-europeana si mai ales asiatica. Primul, zambitor si destins, cu povestioare amoroase si hotarat sa se simta bine, cel de-al doilea destul de inchis in sine, afisand duritate si povestind despre Cecenia, partidele si liberalismul rusesc (sublim in sine, dar aproape inexistent). Daca Peixoto a avut un domn – inger pazitor pe umarul sau drept care l-a ajutat mereu cu traducerea a ceea ce se discuta in jur, Prilepin nu a beneficiat de un asemenea serviciu, aruncand cate un ochi pe cartile de pe masa, cercetand publicul sau ramanand cu privirea fixa intr-un punct oarecare. N-ar fi stricat ca macar unul dintre cunoscatorii de limba rusa care s-au aflat chiar pe scena sa-i alunge plictiseala si sa-l includa prin traducerea dezbaterilor.

Scurt moment critic: cu o singura exceptie, n-ar strica daca lectura unui text ar fi facuta de cineva care chiar stie sa lectureze intr-un mod placut urechilor publicului. S-a cam pierdut interesul pe ici pe colo tocmai din cauza lecturii defectuoase efectuate chiar de scriitori. Daca ai scris o carte buna nu inseamna ca te si pricepi sa o citesti altcuiva. Din fericire, aceste momente au fost reduse si la numar, si la durata.

Daca pe Vasile Ernu il stiam inca de pe vremea cand mai trecea pe la Schimb de Carti, vazand-l si anul trecut la acelasi Festival al carui orgnizator a fost, pe ceilalti doi invitati-scriitori romani nu-i mai vazusem. Ernu a fost jovial, ca-ntotdeauna, usor emotionat, si nu atat pentru cartea sa – Ultimii eretici ai Imperiului lansata de curand la Polirom si din care a si lecturat putintel, cat pentru evenimentul in sine. Radu Aldulescu a fost destul de retinut – in afara de lectura unui text din volumul ce-i va aparea la editura Cartea Romaneasca, a incercat sa evite cat mai mult intrebarile, iar raspunsurile pe care a fost nevoit sa le dea au fost cat mai succinte posibil.

Mai sus vorbeam de o exceptie in privinta celor ce-au lecturat destul de slab. Exceptia este Florin Iaru, de o buna dispozitie care s-a extins aproape instantaneu in sala. Se pare ca Poliromul si Cartea Romaneasca asteapta de ceva vreme nu mai putin de 3 titluri de la jovialul scriitor. El ne-a incantat cu trei (patru??) scurte povestiri ce vor fi incluse in volumul aflat in asteptare la Polirom. Povestirile au fost savuroase, au captat in totalitate atentia auditoriului, care s-a lasat incantat de vocea calda a autorului.

Dupa scurtele momente de lectura, raspunsul la intrebari si dezbaterea dintre invitati, a urmat o pauza pana la inceperea pastilei de teatru. In pauza s-au cumparat carti cu o reducere semnificativa (eu mi-am luat volumul lui Peixoto – Nici o privire cu 20 de lei, redus de la 25) si s-a format o coada pentru autografe. Doar nu se intampla in fiecare zi sa poti cumpara cartea si sa poti obtine si autograful scriitorului pe ea. Plus ca portughezul zambitor a acordat cateva minute bune fiecarui doritor de autograf in parte, insa fara nicio suparare pentru cei ce asteptau. Pentru ca acestia erau, in general, prieteni care-au vazut in asta o ocazie de a se pune la curent cu diverse pareri pe care nu le-au putut emite in timpul dezbaterilor de pe scena. Cum ar fi discutii despre tatuaje, master si portugheza braziliana.

Topaind victorioasa cu cartea cu autograf, m-am asezat la o masa eliberata intre timp si mi-a mai fost facuta o pofta: vin fiert! Si-nca unul tare bun! Intre timp s-au terminat probele de sunet pentru teatru. Ceea ce crezusem initial ca va fi piesa Te iubesc! Te iubesc? jucata in intregime, a fost anuntata doar ca o lectura partiala a spectacolului, destul de reusit de altfel. Totusi, piesa in sine are niste carente enervante: e misogina pan’ la Dumnezeu! Conform acesteia, in orice cuplu, femeia e cea mereu nesigura si care necesita convingere permanenta, tot ea este cea isterica, specialista in a cauta nod in papura chiar si la miezul noptii, cand barbatului ii picau ochii in gura de somn. Creatoare de probleme doar din plictiseala, tematoare de obisnuit, de pierderea pasiunii si de trecerea timpului, femeia e cea pusa sub lupa si umpluta de defecte, pe cand barbatul e cel stabil, serios si declarat indragostit. Totusi, jocul actorilor mi s-a parut unul bun si n-as zice nu la vizionarea piesei in intregime.

Se pare ca azi sufar de limbarita 😛 Asadar, va spun ca m-am simtit tare bine aseara si ca-mi pare rau ca nu mai pot ajunge la celelalte doua seri, insa mergeti voi si dati de veste cum a fost!

 

LE: Dragos a scris despre prima si a doua seara ceva mai concret, mai critic si, pe ici, pe colo, diferit de mine. Ionuca a povestit aici despre miercuri, si-i sustin parerile (cum ne-ntelegem noi doua…) [am aflat si eu cine e Oompa!!] 😀

Scurtmetraje irlandeze la ICR

De miercuri pana vineri (16-18 septembrie) au fost Zilele filmului irlandez la Bucuresti, eveniment organizat si gazduit de Institutul Cultural Roman. Totul s-a incheiat cu proiectia unui set de scurtmetraje pe care-am zis ca ar fi bine sa nu le ratez, ca si Jen, de altfel. Cum nu mai mersesem cam demultisor la vreun festival de film si cum vroiam sa vedem niste scurtmetraje, ni s-a parut o idee buna.

In timp ce dibuiam locatia, ne-am pus si pe povesti despre drumetia recenta de la Rotterdam si-mprejurimi a lui Jen, care s-a lasat cu o gentuta de carti tare simpatica, pentru mine (ce-mi place sa am prieteni calatori in strainatate – ma aleg cu lucrusoare tare dragute!).

Am asteptat sa se faca 19.30, timp in care in sala de proiectii rula un documentar. Cand s-a terminat acesta insa, nu a iesit niciun spectator, toti ramanand si la scurtmetraje. Asadar ne-am gasit cate un loc pe o canapea foarte confortabila, in fata, si-am luat filmuletele pe rand. Fiecare a fost dintr-o gama diferita decat precedentul – am inceput cu un desen animat, o versiune haioasa foc a povestii Frumoasei din padurea adormita, urmat de ‘Fiul apicultorului’, despre felul in care reuseste sa accepte un barbat moartea tatalui sau.

Dintre celelalte scurmetraje ar mai merita mentionat ‘Butoiul unchiului Bill’, un horror amuzant despre pasiunea unui irlandez pentru bautura, neputand-o lasa nici dupa moarte. Se tot intorcea la butoiul sau, indiferent cate cuie erau batute in sicriu pentru a-l tine in mormant. Cand vizitele nocturne s-au potolit, familia a rasuflat usurata. O nunta a scos la iveala si motivul disparitiei strigoiului – se aciuase in interiorul propriului butoi cu alcool. Iar familia l-a-ngropat in sicriul ales.

All in all, m-am simtit foarte bine, mi-a placut la ICR si voi mai merge la evenimentele organizate de ei. Saptamana placuta va doresc, ca si mie, de altfel!

PS: Diseara merg la Empower Live! despre Masculinitate si feminitate. Va fi al treilea workshop organizat de ei la care particip cu mare drag.

Jane la concert

In ultima vreme mi se intampla foarte multe lucruri frumoase. Imi place si m-as putea obisnui cu acest stil de viata cu foarte mare usurinta. Printre altele, am castigat doua bilete la unul din concertele organizate in cadrul Festivalului Enescu – greu tare de gasit de ceva vreme (se pare ca organizarea si promovarea de anul acesta au fost foarte reusite).

Cu privirea adanc infipta in maruntaiele pamantului, trebuie sa marturisesc faptul ca sunt la prima experienta de aceasta natura – si anume a asista la un concert de muzica simfonica. Nu-s cunoscatoare intr-ale muzicii clasice, nu cunosc numele diverselor concerte, nu recunosc stilul compozitorilor…

Aseara insa pot spune ca m-am indragostit. De muzica Orchestrei Filarmonice Radio France, care-a interpretat un program din Sostakovici, Rahmaninov si Ceaikovski, sub bagheta lui Dmitrij Kitajenko – din program citire. Mie una mi-a placut la nebunie! De ce? Pai din motive de necunoscator profan… Mi-a adus aminte de desenele animate ale copilariei 😀 Bun motiv, stiu. Probabil ca m-am ales si cu strambaturi din nas, dar mi le asum. Atunci cand inchideam ochii, vedeam o furtuna dintr-un astfel de desen, furtuna ce agita frunze si ape, scotand sunete apocaliptice care te faceau sa te zgribulesti invelit in patura. Iar cand deschideai ochii vedeai varfuri de arcusuri ridicandu-se si coborand armonios. Ce sa mai zic de dirijor? Un domn cu parul alb, lungut, cam asa cum ar trebui sa fie orice dirijor. Fata rosie si pasionata. Miscari cand calme, cand puternice. Plus un zambet jucaus, priviri fugare sau sclipiri cu inteles.

Rezultatul a fost senzational.

O firava mentiune am de facut: media de varsta – wow! Ma asteptam sa nu vad doar pustime, insa nici in extrema cealalta nu ma asteptam sa cad. Daca mie, spirit necultivat intr-ale muzicii de acest gen, mi-a placut atat de mult, sunt sigura ca si altii ar fi fost incantati.

LE: La iesire, cei de la Cotidianul mi-au daruit ‘Noi’ din colectia lor de carti. Coperta 4 promite o distopie interesanta.