Lansare

Ea s-a cam luat cu parintii veniti in vizita si a uitat sa povesteasca despre surprinzatoarea lansare de carte de joi. De ce surprinzatoare? Pentru ca s-a petrecut in mijlocul orelor de job si, mai exact, chiar la job. Cine-a mai vazut firma de avocatura dornica de organizare si participare a asemenea actiune? Ei bine, uite ca se mai intampla.

Lansarea in chestiune este a celei de-a treia editii a cartii „In fiecare zi, Dumnezeu se roaga la Mine”, de Chris Simion. Intrigant titlu, nu-i asa? Chiar suna a blasfemie. Exact cum i-a sunat si Institutiei Bisericii in preajma lansarii din 2002. Atunci s-a lasat cu scandal in Green Hours si chiar o emisiune la Tuca. Toate astea le-a povestit celor prezenti – mai exact Ei si inca la vreo 15 colegi curiosi.

Tare simpatica i s-a mai parut Ei Chris! Deschisa, curioasa, intrigata de experienta, de oamenii dintr-o cu totul alta lume decat cea familiara ei! A povestit despre nasterea relatiei privilegiate cu Pascal Bruckner, despre compania de teatru D’AYA si despre noul lor proiect care va capata fiinta in foarte scurt timp, in cadrul Muzeului de Geologie. Si a lansat invitatia la primul spectacol ce va fi sustinut acolo. Eu una stiu ca Ei ii va face mare placere sa faca parte din asa putini oameni privilegiati!

Nu a putut sa nu-si cumpere cartea, chiar daca ii cam sufla vantul prin buzunare, pentru simplul fapt ca nu se gaseste in librarii, iar intalnirea a facut-o curioasa. Primele pagini citite pe fuga nu au facut decat sa-i confirme impresia pozitiva. Si autograful acordat i-a atins o coarda sensibila: „Dumnezeu nu e Mos Craciun”. Cu totii ne rugam la Dumnezeu ca si cum i-am scrie Mosului o scrisoare lunga, plina de dorinte insirate frumusel, cu bullets and numbering.

Sa va mai spuna ca povestea cartii porneste de la o experienta adevarata a lui Chris, fata dintr-o familie traditionala ortodoxa maramureseana, care a petrecut cateva luni intre zidurile unei manastiri, descoperind ca dupa acestea nu se prea regaseste lumea aceea imaginata poate de majoritatea romanilor care se considera ortodocsi…

***

Despre El trebuie sa se stie ca e studios, ca e incantat de varietatea colegilor si de calitatea profesorilor si a cursurilor. Si mai trebuie sa se stie ca-i este dor de Ea.

Povestiri africane

Doris Lessing – Povestiri africane, ed. Polirom, 2008

 

Din spatele unei cani mari pline cu ceai aburind si o portie sanatoasa (de fapt doua. hai trei…) de placinta delicioasa de dovleac, am socotit c-a trecut cam multa vreme de cand am promis ca scriu despre Povestirile africane ale lui Doris Lessing. Si cum o raceala si-a itzit capul urat vineri dimineata si m-a-ngenuncheat tot restul weekend-ului plus cateva zile de saptamana lucratoare, am facut rost de ceva timp, printre sesiunile de somn la care ma dedau fara jena.

Doris Lessing a luat Premiul Nobel pentru Literatura in 2007, iar scriitura sa captivanta nu ma face decat sa indreptatesc decizia juriului. Multitudinea de stiluri abordate (de la social la psihologic si science-fiction), asa cum reiese dintr-o mini-recenzie New York Times de pe coperta a doua, se explica prin parcursul pe care l-a avut viata sa. Nascuta in 1919 in fosta Persie (actualul Iran) din parinti britanici, isi petrece copilaria in Africa (mai exact, Zimbabwe). Mai intai atrasa de ideologia comunista, o respinge dupa ce-i sunt denuntate abuzurile, mutandu-se la Londra.

Povestiri africane este o colectie de fragmente din vietile unor personaje aruncate sub soarele Africii. Mai lungi sau mai scurte, istorisirile lui Doris Lessing au in prim-plan vietile unor albi, facand spre sfarsit transferul si catre bastinasi, pentru ca in ultima povestire sa se concentreze doar pe un baietel cu o inteligenta iesita din comun si pe felul cum si-o foloseste pentru a-si gasi drumul.

Daca tema cea mai importanta este de departe segregarea rasiala, cu bastinasii considerati a fi, in cele mai multe cazuri, simple instrumente pentru munca, nu sunt ignorate nici celelalte teme, precum instrainarea omului alb, care-a schimbat mediul de viata familiar pe unul complet diferit, de la vreme la maniera de socializare.

In povestirea Eldorado este infatisata viata unei familii venite in Africa pentru a pune pe picioare o ferma care sa o imbogateasca. Goana dupa aur il captiveaza insa si pe capul familiei, facandu-l sa-si risipeasca investitia si nefericindu-si sotia si baiatul. Ea il sprijina chiar daca e constienta de faptul actiunile sotului sau sunt o greseala, chiar in pofida fiului lor. Si nu ascunde motivul:

Lasa-l, Paul. Nu intelegi. E o cruzime sa-l obligi pe un ratat sa-si recunoasca esecurile.

(Nu ma pot abtine sa nu ma intreb daca nu-i mai mare cruzimea sa arunci viata familiei intregi la gunoi…)

Musuroiul e povestirea in care lumea bastinasilor si cea a albilor se apropie si se intretaie. Doi copii apartinand fiecare cate uneia din lumi se joaca impreuna, la inceput in vazul lumii, apoi pe ascuns. Vacantele de studiu ale baietelului alb sunt o ocazie de a invata pentru baietelul negru si de a-si dezvolta inclinatiile artistice pentru primul. Iar aceasta intretaiere a celor doua lumi rezista amenintarilor celor mari.

Poate ca una dintre cele mai elaborate povestiri ale colectiei este Foamea. Foamea l-a intampinat pe Jabavu de cand a prins forma umana si i s-a impregnat in piele si oase. De la foamea de hrana a evoluat la foamea de lumea din afara kraal-ului, la foamea de cunostinte, de experiente noi, de recunoastere si bunastare. Cursul vietii sale evolueaza intr-o incercare dificila de pastrare a echilibrului pe un fir subtire de sarma, mereu fiind amenintat de mirajul banilor usor de procurat in lumea criminala sau in adancul minelor aducatoare de moarte.

Crima Olgai Arbelina

Andrei Makine – Crima Olgai Arbelina, ed. Polirom, 2001

 

Prima mea experienta cu Andrei Makine a fost una foarte placuta, omul asta scrie tare invaluitor. Da, si povestea este interesanta. Nu exceptionala, desi iesita din comun. Scriitura insa e fascinanta, planurile se imbina tare frumos. Trecerea de la prezent la trecut, de la real la imaginar, se face incetisor, uneori te ia prin surprindere, alteori te lasa cu semne de intrebare. Iti zgandara si spiritul analitic, de detectiv de facto, cand te obliga sa legi verigile din lantul povestirii.

Desi construita pe mai multe planuri, cartea o urmareste doar pe printesa Arbelina. Nu apare pericolul ratacirii printre personaje, ca la Salman Rushdie, cu multiplele sale planuri paralele, cu multitudinea de nume si trimiteri la diverse culturi.

Andrei Makine se concentreaza pe contrastul dintre culturile franceza si ruseasca, imediat dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial, cand vara anului 1947 ofera prima ocazie pentru un concediu adevarat, fie ca acesta insemna doar o plimbare cu bicicleta peste campurile pline de grane. Se fac referiri la Revolutia Bolsevica si la felul cum a fost traita de printesa, la lipsa valorilor si la libertatea dusa la extrem, la violentele traite si la viata sa lipsita de normalitate.

Makine vorbeste de fapt despre ceea ce cunoaste. Desi scriitor francez (mama este frantuzoaica), originile sale sunt rusesti, nascut fiind in Siberia anului 1957. Traieste in Franta din 1987, ca profesor si mai apoi doar ca scriitor. Iar primul titlu de pe lista cartilor sale pe care vreau sa-l prind este Testamentul francez, mai mult autobiografic, daca e sa ma iau dupa zvonuri.

Revenind la Crima Olgai Arbelina, mi-au placut mult felul in care Makine include trecutul personajului in prezent, felul in care ii surprinde evolutia trairilor rezultate din incestul caruia se lasa prada. Este surprinzatoare lipsa completa a oricarei urme de vulgaritate a situatiei, precum si dedublarea auto-impusa a Olgai Arbelina.

Makine vorbeste despre disparitia unei lumi si aparitia alteia noi, postbelice. Atentia e insa concentrata pe degradare. Revolutia socialista, libertinajul, abuzurile, fiul suferind de hemofilie, razboiul, vechea aristocratie ruseasca. Stilul lui Makine este insa unul curgator si captivant, punandu-l pe lista scriitorilor ce merita cititi atat pentru continut, cat si pentru forma.

Imparateasa Orhidee

Anchee Min – Imparateasa Orhidee, ed. Polirom

 

Tind sa cred ca povestile cu si despre Asia fascineaza mare parte dintre cititorii de beletristica. Imi amintesc cat de mult mi-a placut Shogun si cum nu vroiam sa se mai termine. Nu e vorba doar despre descoperirea unor lumi complet diferite, de la organizarea sociala la raporturile dintre sexe si izolarea de tot ce depaseste granitele, ci despre o demnitate care impune respect. Daca europenii au distrus triburile ce populau Americile, au rapit sensul existentei triburilor africane, asiaticii (si aici ma refer in special la japonezi si la chinezi) si-au deschis acele granite dupa o rezistenta indelungata, fara insa ca sufletul sa le fie subjugat si alterat. M-a revoltat distrugerea a intregi civilizatii indiene mentionata in Toti oamenii sunt muritori, iar unele dintre povestirile lui Doris Lessing pe care le citesc acum ma fac sa ma simt neputincioasa in fata unui sistem perfect legal si acceptat ce-a existat in Africa pana de curand.

Spre deosebire de Shogun, unde personajul principal este un european ce descopera Japonia, afland ca spalatul regulat nu te imbolnaveste (europenii acelor vremuri spalandu-se doar la ocazii extrem de speciale, aceasta activitate fiind o adevarata corvoada), in Imparateasa Orhidee, europenii sunt personaje de rangul III, situate undeva departe in fundal, dusmani vinovati de Razboiul Opiului.

Anchee Min isi imagineaza viata ultimei imparatese a Chinei, pastrand cadrul realist al traditiilor ce nu suporta derogare si al Razboiului Opiului care ameninta China, fizic si spiritual.

Desi se trage din casta manciuriana conducatoare, Orhideea provine dintr-o familie saracita, fiind obligata sa munceasca pentru a-si ajuta mama la intretinerea familiei. Pericolul de a fi maritata cu un var retardat o face insa sa se inscrie in cursa pentru selectarea viitoarelor sotii si concubine ale imparatului Hsien Feng, Fiul Cerului. Descendenta aleasa ii permite accesul, iar ajutorul femeii pentru care muncea – fosta sotie onorifica a unui eunuc din Orasul Interzis – ii schimba destinul.

Dupa ce reuseste sa treaca de selectia cam dubioasa, chiar hilara pe ici pe colo, singura persoana pe care se mai poate baza este ea insasi. Izolata in spatele zidurilor Orasului Interzis, reuseste sa ajunga la Imparat doar dupa mituirea eunucului-sef Shim. Si risca totul pe o carte: atentia lui Hsien Feng sau moartea pentru aceasta indrazneala. Reuseste.

Povestea este captivanta in sine, insa nici fundalul ei nu lasa de dorit. Cum ar fi sa stii ca un om are puteri de zeu asupra tuturor supusilor sai? Ca poate ordona moartea acestora dintr-un simplu capriciu? Ca trebuie respectate ritualuri indelungate si extenuante in prezenta sa? Ma intreb cum a putut fi perpetuata starea aceasta de fapt timp de atatea milenii. Europenii s-au razvratit mereu, au luptat pentru tot felul de idealuri. Asiaticii nu. Luand cazul chinezilor atat de numerosi, ei s-au supus mereu Imparatului. Chiar si atunci cand acesta nu mai era chinez, ci manciurian. Singura explicatie pe care o gasesc este ca, atata vreme cat esti preocupat de asigurarea nevoilor de baza – in principiu, supravietuirea – nu iti mai faci griji pentru nevoile superioare ierarhic, pentru ca acestea nici macar nu exista.

Romanul merita citit cel putin pentru exotismul sau: viata unei femei ce a indraznit sa conduca China din spatele zidurilor Orasului Interzis.

In raspar

Joris-Karl Huysmans – In raspar, ed. Univers, Colectiile Cotidianul

 

Ma tot invart in jurul cozii de cateva zile, in speranta ca imi va veni o idee despre cum sa apuc subiectul cartii. Coada nu mi-am prins-o, asadar spun urmatoarele: cartea este exceptionala, insa poate plictisi cititorul daca acesta nu stie la ce sa se astepte de la paginile sale.

Pentru ca ratasem volumul 3 al Arhipelagului Gulag, am hotarat in decembrie trecut sa mi-l comand direct de la Cotidianul. Dar cum nu puteam pune Posta Romana pe drumuri pentru o singura carte, mi-am zis sa frunzaresc oferta disponibila de titluri si sa vad ce mai aleg. Am ajuns la 12 (typical!), printre care si In raspar.

Eu nu obisnuiesc sa recitesc o carte pentru ca am senzatia ca pierd timpul in care as putea descoperi una noua. Pentru asta am facut insa o exceptie de la regula.

O mai citisem pentru cursul de Literatura Europei, in facultate, cand studiam decadentismul literar al sfarsitului de secol XIX. Termenul nu e asa de infricosator cum pare, ba chiar fascinant. E vorba de o perioada in care lumea era data peste cap, aristocratia se afla in cadere libera, burghezia fiind deja pe culmi, iar comunismul facandu-si incetisor auzit glasul prin unele colturi ale Europei. Aceasta veche aritocratie refuza insa acceptarea realitatii, afundandu-se in carti si cultura, perversitate, petreceri sau izolare, in toate acestea primand insa detaliul.

Eroul lui Huysmans, ducele Jean des Esseintes, este ultima veriga a unei vechi familii aristocratice, rezultat al casatoriilor intre rude pentru pastrarea puritatii sangelui. Este personificarea decadentului, fiind un copil firav si bolnavicios, lipsit de dragostea materna, crescut intr-un castel gotic, educat de calugari si cu privirea intoarsa mereu spre trecut. Se afunda in tot ceea ce inseamna societatea pariziana inalta, experimenteaza ce are aceasta de oferit, culminand in perversiuni sexuale si experimente cu viata oamenilor din jur.

Huysmans a facut documentare serioasa pentru cartea aceasta – cuprinde atat de multe informatii despre flori, literatura bisericeasca veche, poezia secolului XIX, culori si parfumuri. Dupa ce experimenteaza tot ce-i putea oferi Parisul fin-de-siecle, tanjeste dupa izolare si beneficiile ei. Alege culorile fiecarui perete si fiecarei piese de mobilier din noua casa, isi organizeaza singur biblioteca, creeaza un concert de parfumuri, cumpara o testoasa uriasa si-i incrusteaza carapacea cu pietre pretioase doar pentru a evidentia modelul unui covor, pleaca in calatorie si se intoarce dupa ce petrece o dupa-amiaza luand masa intr-un restaurant din gara. Ridica in slavi tot ce este artificial, tot ce imita naturalul, adora insa florile naturale care par a fi artificiale. Vrea sa creada in Dumnezeu, insa nu poate. Este de partea femeii si a dreptului acesteia de a avorta. Face apologia lui Baudelaire, Mallarme si Poe si critica muzica bisericeasca ce si-a pierdut puritatea veacurilor trecute.

Des Esseintes este un pesimit incurabil:

Cu siguranta, era satisfacut de aceasta denuntare a mizeriei sociale, dar se revolta contra unei vagi sperante intr-o viata viitoare. Schopenhauer era mai exact; doctrina sa si cea a Bisericii porneau dintr-un punct de vedere comun: si el se baza pe nedreptatea si nemernicia lumii, si el lansa Imitatia Domnului nostru, acest strigat dureros: „Cu adevarat, e o nenorocire sa traiesti pe pamant!” Si el predica neantul existentei, avantajele singuratatii, avertizand omenirea ca, orice ar fi facut, spre orice s-ar fi intors, avea sa ramana nefericita: saraca, fiind nefericita din cauza suferintelor care se nasc din privatiuni; bogata, din pricina neinvinsului plictis care se naste din belsug; dar nu promitea niciun panaceu, nu te legana cu nicio amagire, ca sa remedieze raul inevitabil.

Cheerful guy, isn’t he?

Toti oamenii sunt muritori

 

Simone De Beauvoir – Toti oamenii sunt muritori, ed. Univers, Col. Cotidianul

O carte fascinanta care nu are cum sa nu retina atentia. O mai citisem prin liceu si imi placuse foarte mult, insa uitasem ca este scrisa de Simone de Beauvoir. Nu se intalneste nicio referinta de gen, nu se anunta feminismul din Al doilea sex, autoarea pornind in aceasta incursiune in fantastic de la o simpla intamplare ce schimba totul, ca in cartile lui Saramago. Ajungem sa cunoastem astfel momentele-cheie ale unui om al secolului XIII, devenit nemuritor. Nu este vorba nici de nemurirea vampirilor, nici a highlander-ilor sau X-men, ci a unui om ce nu mai poate duce veacurile in spate, care nu-si mai gaseste rostul intr-o lume pe care n-o mai intelege si pentru care moartea ar veni ca o usurare. Insa aceasta este imposibila.

Totusi, nemurirea a fost dorita pentru a scapa de frica si pentru a avea timpul necesar intaririi cetatii al carei conducator era – Carmona. Pentru el, vointa oamenilor nu conta, nici fericirea lor. Oamenii in individualitatea lor nu au nicio semnificatie, cu cateva exceptii dureroase. Vointa oamenilor era periculoasa, ea aducand mereu dezastrul.

Nimic nu va fi lasat la bunul plac al oamenilor sau in voia intamplarii. Ratiunea va guverna pamantul: ratiunea mea.

Omul acela indraznea sa pretinda ca numai constiinta lui cantarea mai greu decat imperiul si decat lumea. Eu vroiam sa adun Universul in mana mea: el declara ca pentru sine era el insusi un univers intreg. Aroganta lui popula lumea cu mii de vointe indaratnice. (…) Daca i se ingaduia sa-si tina mai departe predicile, ii va invata pe oameni ca fiecare era judecator al raporturilor sale cu Dumnezeu, ca si judecator al faptelor sale: si-atunci cum voi mai izbuti sa-i fac sa mi se supuna orbeste?

Am fost incantata de tot ce se intampla in jurul nemuritorului Fosca, de cunoasterea atator lumi, de luptele dintre orasele italiene, de ce-a-nsemnat cucerirea Americilor, de perioada dinaintea si din timpul Revolutiei Franceze. Totusi, deprimarea lui nu are cum sa nu te marcheze si sa nu te faca sa te revolti. El nu reuseste sa scape din lumea lui, in care omul nu conta ca individ, iar trecerea secolelor si pierderea tuturor celor apropiati in vreun fel lui nu a facut decat sa acutizeze convingerea ca oamenii nu conteaza, ca sunt doar niste cadavre in devenire, iar actiunile lor sunt repetitive si fara sens. Iar aceasta groaza de singuratatea devine din ce in ce mai pregnanta, dandu-ti fiori.

Visez ca nu mai exista oameni. Toti au murit. Pamantul este alb. Luna mai exista inca pe cer si lumineaza un pamant alb de tot. Sunt singur, cu soarecele. Soricelul blestemat. Nici un om nu va mai exista si el va continua sa se invarteasca in vecii vecilor. Eu l-am osandit. E cea mai mare crima a mea.

E soarecele pe care a testat licoarea Fosca inainte de a o bea.

Nimeni nu vrea sa moara, fiecare dintre noi vrea sa traiasca multi ani. Insa, oricata teama trezeste moartea, e preferabila unei astfel de nemuriri.

Rusoaica

 

Gib I. Mihaescu – Rusoaica, Jurnalul National, 2009

 

El – locotenentul Ragaiac. Ea – Rusoaica. El – un soldat din interbelic, un barbat. Ea – un ideal care se respecta, deci de neatins.

Povestea Rusoaicei mi se pare exemplul perfect fie pentru „de cele mai multe ori, ceea ce vrei/cauti peste tot, ai chiar sub nas” sau „intotdeauna iti doresti ceea ce nu ai”, citate aproximative. Inteleg sa-ti doresti mereu mai mult, insa asta nu inseamna sa nu apreciezi ce ai deja. Lovesti in sentimentele oamenilor si ramai un nemultumit permanent.

Locotenentul Ragaiac este un infocat cititor, de matematici si beletristica. Iar marii scriitori rusi i-au construit idealul feminin, ca un puzzle, cu multe piese ce trebuie sa se imbine perfect in Rusoaica cea cu ochi oblici, venita neaparat de departe. Usurinta cu care cucereste femeile din jur, comportamentul sau ghidat doar de instincte schimbatoare fata de destinatarele interesului sau, importanta carnii si a caldurii acesteia, uneori indiferent la posesoare chiar. Lecturile ii infierbanta imaginatia, Ragaiac acceptand usurarea de la prima femeie disponibila. Odata spiritul calmat, se semeteste iara.

(Cautand cateva nume in carte – numele fiind primul lucru pe care il uit – am desprins si cateva fire de nisip dintre paginile cartii 🙂 )

Pe Marusea o paraseste fara cea mai palida parere de rau, spre sfarsit aflam chiar ca a trebuit sa treaca printr-un avort. Nici nu vreau sa-mi imaginez ce-nsemna un avort in Romania anilor ’30.

Se bucura de-o tigancusa-ntr-o poiana pe care nu o mai regaseste.

Profita de „serviciile” Mariucai spre a-si potoli frustrarea generata de jocul Niculinei. Si, mai apoi, se lasa atras sau o tine la distanta pe aceasta, in functie de probabilitatea aparitiei adevaratei Rusoaice, de dincolo de Nistru.

Yo-yo-ul acesta misoginistico-sentimental a fost plasat la inceputul anilor ’30, pe malul Nistrului, la granita dintre Romania si URSS. Uriasele epurari comuniste ii obliga pe fostii capitalisti rusi sau pe simplii dependenti de libertate sa o caute pe aceasta dincoace de Nistru, foarte bine pazit insa de armata romana. Acestea au fost paginile ce m-au ingrozit cel mai mult – obligativitatea intoarcerii pe taramul ce nu le promitea decat moarte, inecul, toate acestea precedate de batjocura soldatilor. Fericirea este imposibila.

Joaca preferata

 

Joaca preferata – Leonard Cohen, ed. Polirom, 2003

Mult sex si multa singuratate. Montreal-ul, teama de batranete, prezentul.

Scheletul cartii seamana foarte mult cu De veghe in lanul de secara, doar ca mult mai reusit, din punctul meu de vedere. Totusi, ca in multe alte scriituri nord-americane, personajul nu evolueaza, totul se intampla in linie dreapta, eventual cateva ocolisuri, insa nu ascensiuni. Prezentul, clipa sunt esentiale, iar viitorul este doar o sursa de teama, el insemnand batranete.

Mi-e frica de singuratate. Viziteaza un spital de psihiatrie sau o fabrica, stai in autobuz sau intr-o cafenea. Peste tot oamenii traiesc in nespusa singuratate. Tremur cand ma gandesc la toate vocile singure care se ridica, undite indreptate spre cer in asteptarea unui loz castigator. Trupurile lor imbatranesc, inimile incep sa le rasufle ca un acordeon spart, probleme cu rinichii, sfinctere care se moaie ca un elastic vechi. Ni se intampla noua, ti se intampla tie, sub cearsafurile cu dungi verzi. Imi vine sa te iau de mana. Si acesta e miracolul pentru care bagam monede in tonomat. Ca putem protesta impotriva acestui macel apatic. Sa te iau de mana e un protest foarte eficient. As vrea sa fii langa mine acum.

Teama de singuratate e vinovata de multe decizii mai putin fericite ale fiecaruia. Te blocheaza in relatii consumate demult sau te leaga de oameni cu care ai prea putine lucruri in comun. Te obliga insa si sa iesi din carapace, sa cunosti lumea si chiar sa empatizezi.

Nu din teama de singuratate, ci din curiozitate si placerea de a calatori si cunoaste oameni si locuri noi, in noaptea asta iau calea aerului spre Italia. Doua saptamani de soare, mare si cat mai multe locuri frumoase.

Telefon nou si carti vechi

In urma cu ceva timp am pomenit cum am ramas eu fara telefon. Ei bine, de azi sunt mandra posesoare a unui telefon nou-nout, la un pret cat de cat rezonabil, datorita lui Jen. Trebuie sa ma apuc sa reconstruiesc baza de contacte. Me happy 🙂

Daca unui telefon ii sta bine sa fie nou, cartile au in schimb mult mai mult farmec atunci cand sunt vechi. Hartia aia ingalbenita de vreme si mirosul de carte plina de istorie si trecuta prin multe maini mi se par extrem de atragatoare. Iar eu m-am ales cu 2 teancuri serioase de astfel de carti.

Cum ieseam eu aseara din lift, cu rucsac in spate, o umbrela si cheia-ntr-o mana, iar in cealalta o punga cu cirese pietroase, imi vad vecinul-electrician posesor de pisica model alb-cu-negru langa ghena de gunoi si cu vreo doua carti in maini. Nu reusea sa se hotarasca daca sa le lase acolo sau sa le ia inapoi. Ma gandeam ca or fi cine stie ce vechituri despre mecanica, electricitate si-alte cele. Cand colo, vad o carte ce semana a colectia din care fac parte si cele trei volume din Comedia Umana a lui Balzac pe care le am eu acasa. Era Goethe. Si sub, Shakespeare. Bineinteles ca l-am rugat sa mi le dea mie! Si l-am vazut cum respira usurat ca nu trebuie sa le paraseasca acolo. Mi le-a adus frumusel in casa.

Asadar, tocmai mi-am sporit colectia personala de carti cu urmatoarele titluri:

Fratii Jderi – Mihail Sadoveanu;

Trei dinti din fata – Marin Sorescu;

Faust – Goethe;

Odiseea – Homer;

Henric al VI-lea / Richard al III-lea – Shakespeare;

Enigma Otiliei – George Calinescu;

Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi – Camil Petrescu;

Ion – Liviu Rebreanu;

Padurea spanzuratilor – Liviu Rebreanu;

O lume intreaga – Radu Tudoran;

Amintiri, povesti, povestiri – Ion Creanga;

Cantece de vitejie – George Cosbuc;

Momente si schite – I. L. Caragiale.

Iar maine astept comanda de la Polirom. Imi place 🙂

Sora Katiei

Andres Barba – Sora Katiei, ed. Vellant

 

Voi incepe fix cu sfarsitul: coperta patru gazduieste doua recomandari. Prima ii apartine lui Mario Vargas Llosa. Cea de-a doua – bookblog. Eu zic ca-i tare! 🙂

Sora Katiei este o carte ce debordeaza de inocenta. E imaginea unei lumi triste, deprimante, vazuta insa prin niste lentile roz, de catre o fetita fara nume. Ea nu exista decat prin raportarea la cei din jurul sau – mama, bunica, John Turner si mai ales sora sa, Katia. Aparent lipsita de identitate, sora Katiei este ca un colac de salvare pentru oamenii din preajma ei. E mereu acolo pentru a face curatenie, pentru a sta cu bunica, pentru a asculta si pentru a da sens vietilor lor. Ea nu intelege raul.

(…) Cand o sa-l vada, o sa-l intrebe, dar o sa-i spuna ca nu i-au placut poruncile. Ea, care se astepta la ceva asemanator cu poemul pe care i-l daduse ultima oara, a simtit deodata ca poruncile alea ii cam stricasera bucuria. Cum sa ucida ea pe cineva? Cum sa minta sau sa fure? De ce sa fi vrut ea lucrurile altora daca erau ale altora? Iar daca a cinsti era totuna cu a iubi, cum sa n-o fi iubit ea pe Mama? Pe Dumnezeu trebuia sa-l iubesti mai presus de orice, zicea prima porunca, si ea il iubea, daca era adevarat ce spunea poemul lui John: ca Dumnezeu crease pamantul si – asta era bine – ca hranea animalele, desfacandu-si palma, si crease izvoarele si marea, dar sa-l iubeasca mai presus de toate, nu; cel mai mult ea le iubea pe Katia si pe Mama.

Lipsa numelui imi aminteste de Saramago. Aceasta absenta nu face decat sa potenteze intamplarile din viata personajelor. Plus ca eu mai am si o problema in a retine numele – de personaje fictive sau reale. Si sunt si primele lucruri pe care le uit la o persoana. Apoi uit restul.

(…) oamenii mureau pe bucatele: mai intai murea vocea, apoi mirosul, mai tarziu mainile si ochii. (…) bunica pleca asa, incetisor, si avea sa vina un moment cand ea n-o sa-si mai aminteasca nici macar ca a existat, si daca era trist sa se gandeasca la asta acum, n-o sa mai fie la fel de dureros cand o sa se intample, caci lucrurile erau triste doar daca te gandeai la ele.

Pentru sora Katiei, lucrurile sunt clare si extrem de simple. Imi place cum vede ea iubirea:

(…) ce inseamna sa iubesti, ce simteai cand erai cu un baiat pe care-l iubesti, intinsa pe pat, goala, si te simteai, zicea Katia, ca si cum nimic nu mai conta, doar sa fii acolo, nici treaza, nici adormita, senzatia ca era adevarat, si totusi nu putea fi asa, ca era atat de real, incat parea o minciuna si nu mai vroiai sa pleci niciodata, iar pe strada te gandeai ca toata lumea era nebuna, cu exceptia ta, si tot ce-ti doreai era sa fii goala si lipita de el tot timpul, ca o molusca, toata ziua inlantuiti ca doua moluste care s-au contopit pentru a nu se mai desprinde niciodata, (…) si vedeai ca, fara sa vrei, vorbeai cu cuvintele lui, faceai gesturi pe care nu le faceai inainte, care nu erau ale tale, ci ale lui, si asta nu pentru ca vroiai sa le copiezi sau pentru ca incercai sa ti le amintesti, ci fiindca iti ieseau asa, pur si simplu, (…) si simteai ca nu mai erai libera, ca-i apartineai, asa cum si el iti apartinea tie, fara a inceta sa fii tu, iar el sa fie el, si asta o simteai mai ales cand erai goala, fiindca atunci sexul nu mai conta asa de mult, era totuna daca i-o sugeai sau faceai diferite chestii, stiai ca nimeni n-avea sa te inteleaga ca el, sa te mangaie ca el, sa-ti ia mana ca el, detaliile contau mai putin decat ceea ce era dincolo de ele, zicea Katia (…)

Simplu ca „buna ziua”. 🙂

PS: Traducerea este superba, parca ar fi fost scrisa in limba romana.