Museo Tiflologico

In fiecare ultima vineri a fiecarei luni, cursul de spaniola se face in afara salii – de obicei vizitam o expozitie sau un muzeu. Pana acum am fost la o expozitie de tablouri („Gradini impresioniste”) – expozitiile de tablouri impresioniste sunt foarte cautate in Madrid; la Muzeul Arheologic, care este in renovare si mai are putine obiecte expuse si, vinerea trecuta, la Muzeul Tiflologic. Pentru prima data am vizitat un muzeu facut special pentru oamenii orbi. Asta inseamna ca toate obiectele expuse pot fi atinse.

Atractia principala o constituie machetele de monumente spaniole, respectiv mondiale reprezentative. Machetele sunt realizate fie din lemn, fie din piatra, metal sau chiar marmura (Taj Mahal). Cum toti primisem ghid auditiv la intrare, am putut afla informatii despre fiecare monument in parte, cu explicatii de durata referitoare la fiecare bucatica a machetei, pentru ca vizitatorii orbi sa poata intelege ce simt si ce reprezinta fiecare parte. Cateva dintre machetele care m-au impresionat din Spania: Catedrala Santiago de Compostela (metal), planul Toledo-ului (piatra), Alhambra, Sagrada Familla (lemn); respectiv din lume: Turnul din Pisa, Colosseum-ul, Parteonul.

Pe langa aceste machete, muzeul mai avea expuse si o serie de sculpturi realizate din diverse materiale, precum si cateva tablouri realizate din material textil si in relief. Toate acestea sunt realizate de artisti orbi care au avut diverse expozitii in cadrul muzeului si care au lasat in semn de multumire, cate o creatie de-a lor. Cateva dintre ele mi s-au parut senzationale.

Mai jos, incerc sa atasez cateva poze facute vineri:

Mancand in Madrid

Sambata seara am fost invitati de doi colegi de-ai lui Andrei sa iesim intr-un locsor cu aer frantuzesc. La fata locului am aflat si numele: Los quesos de l’Amelie. Dragut nume, simpatic local, care are si pagina web. Am rasuflat usurata cand am vazut ca nu era nimic pretentios, doar special: un loc de degustare de branzeturi (precum si foie-gras, jamon si caviar), acompaniate de vinuri. A fost o seara plina cu delicii. In patru am dat gata doua sticle de vin (unul mai intens, celalat mai usor si mai parfumat), doua platouri de branzeturi spaniole, respectiv frantuzesti, plus unul de foie-gras. Fiecare platou de branzeturi era alcatuit din cate sase sortimente (cate-o bucatica din fiecare,  ca pentru degustat), asezate de la cele proaspete si usoare la cele cu un gust mai intens sau invechite. Experienta a fost deplina si datorita ospatarului care ne-a explicat provenienta si compozitia fiecarui sortiment in parte, care ospatar parea a fi si initiatorul afacerii pentru simplul fapt ca ne-a povestit de targurile si oamenii de la care se aprovizionase – fara intermediari!

Aceasta a fost insa doar ultima dintre experientele culinare. Pana acum am mai incercat cu mare succes si mancarea chinezeasca – mult mai buna decat cea pe care-am mancat-o in Bucuresti. Nu pot spune acelasi lucru despre mancarea libaneza. A fost ok, nu zic nu, insa nici nu se poate compara cu mancarea libaneza de la Nasser, de langa (fosta) casa din Bucuresti. Salatele – humus, mutabal, etc – au fost cam fade, airan nu a fost de gasit, iar baclavaua nu a fost cea turceasca, plina de miere, ci mai degraba seaca si facuta pe baza de zahar. O singura data am incercat si mancare japoneza – uramaki cu somon – si mi-a placut, ceea ce inseamna ca va mai urma.

Madrilenii stau destul de bine si la mancarea italieneasca. Am mancat in mai multe randuri diverse paste care de care mai delicioase, salate bune si niste deserturi de te lingi pe degete. Iar in Madrid nu gasesti prea usor deserturi bune. In restaurant, pana acum, singurele deseturi bune au fost cele de la restaurantul italienesc de la parterul cladirii in care locuiesc – tiramisu ca la mama lui acasa, niste trufe dumnezeiesti si o tarta de fructe calda langa o cupa de inghetata de vanilie. In rest – mai greu. Am ochit eu doua cofetarii pe langa scoala unde merg la cursurile de spaniola, insa nu am avut inca ocazia sa le incerc. De dulciurile din magazine, mai bine te feresti – sunt atat de pline de conservanti incat au aproape acelasi gust si nu iti potolesc nevoia de dulce. Mai bine iti iei inghetata.

Daca vii pentru prima data in Madrid (in orasele mai mici e si mai si) si nu te-a avertizat nimeni in privinta semnificatiei ideii de siesta, s-ar putea sa ramai flamand. Asta ni s-a intamplat si noua in ianuarie cand, dupa ce-am ajuns acasa de la aeroport si-am lasat bagajele, am vrut sa incercam restaurantul italian pe langa care trecusem cu 2 minute inainte de a ajunge la cladirea noatra. E un restaurant spatios si foarte placut decorat, in tonuri de rosu-visiniu, cu fete de masa albe si pahare de vin superbe. Nu am prevazut insa faptul ca, ora 5 dupa-amiaza fiind, bucataria va fi inchisa. Cand am intrat in restaurant si l-am intrebat pe ospatar daca putem servi masa, ne-a intampinat cu „Hei, hombre, la cocina esta cerrada a esta hora!”

Desi Madridul este un oras cosmopolit si oamenii nu prea mai respecta ideea de siesta (siesta e inca la mare cinste in Spania, mai putin in orasele ce depasesc cateva zeci de mii de locuitori), restaurantele (mai exact, bucatariile restaurantelor) sunt deschise de obicei in intervalul 12.30-16.30, respectiv 20.00-24.00, cu niscaiva variatii ici si colo. Daca ti-e foame si ai frigiderul gol la ora 5 dupa-amiaza, ghinion! Te duci la Mac/KFC/Burger King, pentru ca doar fast-food-urile servesc mancare toata ziua. Si asta am facut. Mac for the win!

Lasand asta la o parte, spaniolii mananca foarte tarziu. La 8 abia se deschid restaurantele, si abia dupa 9 vezi cum se aglomereaza. Iar in restaurantele de zi cu zi, nu se mananca cea mai sanatoasa mancare – jamon, branza manchego, destul de multe chestii prajite, fiecare bere insotita de chips-uri… Totusi, am vazut foarte putini oameni grasi/obezi pe strada. Am vazut mai multi oameni orbi, cu bastonul alb sau insotiti de caini, decat oameni grasi. Ca sa nu mai zic cat de mult le place spanioloaicelor sa-si arate picioarele! O explicatie ar fi faptul ca lumea este foarte activa – se merge mult la sala si se face jogging (mai ales in zonele cu parcuri, insa nu numai), se iese mult la plimbare (in weekend este plin de oameni in zonele centrale) si prin cluburi (Madridul are o viata de noapte de pomina).

Madrilenii mananca destul de mult la restaurant. De asta si sunt atat de multe. Probabil din acelasi motiv, bucatariile  apartamentelor si sunt atat de mici – nu se prea gateste in casa pentru ca se mananca in restaurante, baruri si cafenele. Speculez 🙂 Si, chiar cu criza care i-a lovit foarte tare si pe ei, nu se duce lipsa de clienti. Pentru ca majoritatea restaurantelor au oferta pentru meniurile de pranz. Fiecare meniu iti ofera doua feluri de mancare, fiecare cu cate trei optiuni, plus o bautura, paine, desert sau cafea. Iar pretul unui meniu variaza intre 9.50 si 12 euro. Avand in vedere ca acesti bani ti-ar cumpara in mod normal un fel principal (mai consistent, intr-adevar), afacerea e destul de buna.

Tot e mai bine sa iti faci timp sa gatesti acasa – nu te trezesti surprinsa de ce-ti aduce chelnerul, mai ales cand nu stii inca prea bine denumirile felurilor de mancare din meniu. Ceva foarte simplu de preparat din meniul nostru este salata cu creveti – salata de cate feluri gasesti, porumb (si mai bine babycorn) si creveti proaspeti, nitel trecuti printr-o tigaie incinsa cu o lingura de ulei de masline si niste vin alb, la care poti adauga nitel sos cocktail.

Astea fiind zise, v-am pupat pe crestet si v-am urat numai de bine!

Santiago Bernabeu

Aman discutia despre restaurante si mancare pentru a povesti despre experienta de aseara, cand am fost la primul meu meci de fotbal pe un stadion – si anume pe Bernabeu. Din fericire, nu a plouat si nici nu a batut vantul. In schimb a fost frig. Stiu ca zero grade Celsius nu sunt mare lucru pentru Romania, insa pentru Madrid/Spania, zero grade Celsius in martie sunt notabile. Unde mai pui si faptul ca stai pe un scaun de plastic timp de 90 deminute. Insa cu manusi, caciula si iubit in care sa te bagi ca-n soba bunicii, temperatura a fost suportabila.

Bine, si stadionul este echipat cu radiatoare in tavan. 🙂

Dar s-o luam cu inceputul. Meciul s-a disputat intre Real Madrid si Malaga, terminandu-se cu un spectaculos 7-0. Ghici cine-a castigat? 🙂

A inceput la ora 10 seara, cu un rau de oameni varsandu-se spre stadion, din toate directiile. Avand in vedere faptul ca trebuia sa ne intalnim cu X, colegul francez al lui Andrei, si ai sai doi pusti, la 9.30, am plecat mai din timp. Pe drum, am trecut pe langa numeroase baruri si restaurante tipic madrilene, pline de oameni, inghesuiti ca sardinele-n conserva, stand de vorba in timp ce degustau tapas si bere sau vin, asteptand ora meciului. Strazile erau pline de masini in cautare de locuri de parcare, insa nimeni nu era nervos, claxoanele s-au facut auzite de foarte putine ori si domnea o stare placuta de nerabdare.

Santiago Bernabeu este un stadion urias. Are in jur de 60 de intrari si, in acord cu Legile lui Murphy, a trebuit sa facem un tur aproape complet pana am gasit Poarta 53, pe unde trebuia sa intram noi. Insa datorita accesului simplu, nu exista imbulzeala nicaieri. In afara caselor de bilete, pentru cei care nu si le cumparasera din timp.

Si am inceput sa urcam. Si-am urcat, si-am tot urcat, pana la penultimul ‘etaj’. Cu amuzament, am descoperit ca aveam locuri fix langa galeria Madrid-ului, ceea ce a facut din meci o experienta foarte zgomotoasa si familiar de ‘latina’, cu scandari presarate de injurii spaniole adresate echipei adverse. De asemenea, locurile erau langa restaurantul care oferea o priveliste superba asupra terenului, despre care doar am auzit. Din cate am inteles, cei cu dare de mana isi pot face un fel de abonament anual al carui pret e de ordinul zecilor de mii de euro, care le permite sa vada orice partida jucata pe respectivul stadion, din confortul (inclusiv caldura/racoarea necesare in functie de anotimp), in timp ce degusta orice preparat al restaurantului.

Stadionul a fost plin cam trei sferturi. Si daca locul nostru, la asemenea altitudine, a costat in jur de 50 de euro fiecare, imi imaginez ca a fost destul de profitabil. Ar fi interesant de vazut un meci intre Real Madrid si Barcelona, cei doi uriasi ai fotbalului spaniol, care cred ca se pot lupta cu usurinta cu orice echipa de fotbal din lume. Biletele la asemenea partide valoreaza insa mai mult decat greutatea lor in aur. Aseara am vazut doar o lupta intre un urias si-un pitic. Se poate spune ca Madrid-ul a jucat singur.

Alte curiozitati ar fi ca stadionul este mult mai mare decat pare a fi la televizor, cu intreaga actiune petrecandu-se mult mai clar decat ma asteptam. Apoi ca microbistii spanioli isi iau ‘pachetel’, pe care-l savureaza in pauza. Ni s-a facut foame vazandu-ne inconjurati de oameni care mancau fel de fel de sandviciuri. Si-n cele din urma, am fost neplacut surprinsa de faptul ca semintele sunt la mare pret si pe aceste meleaguri, iar cojile se arunca tot pe jos.

In incheiere, va urez o primavara frumoasa si sper sa vina inapoi si aici primavara.

Madrid

Pe 8 martie se fac doua luni de cand sunt in Madrid. Si-mi place la nebunie! Nu umbla cainii cu covrigi in coada, a durat o luna si a fost nevoie de mai bine de 20 de telefoane pana sa reusim sa ne punem net, simt lipsa prietenilor si a familiei si mai am pana sa fiu in stare sa port o conversatie fara balbaieli si pauze in limba spaniola, insa a fost una dintre cele mai bune decizii luate pana acum, un punct de cotitura in viata mea. Sau cel putin asa sper 🙂

Dar s-o iau cu inceputul si sa vad cat apuc sa povestesc de data asta. Am aterizat pe 8 ianuarie si, dupa ce ne-am recuperat bagajele, am pornit spre casa noastra. A noastra – a mea si-a lui Andrei, datorita caruia si sunt in Madrid. Iar casa e un apartament cu personalitate, foarte placut, in zona nordica a orasului, pe langa Plaza de Catilla. Si care abia asteapta oaspeti 🙂

De la aeroport am ajuns acasa cu metroul. Madridul are probabil unul dintre cele mai bine puse la punct sisteme de metrou din lume. Zic asta pentru ca are 12 linii si inca 3 de metrou lejer, plus o retea „cercanias” care ar putea fi un echivalent al ideii de tren personal de la noi, care ajunge in satele din preajma Madridului, dupa care vine „renfe” sau sistemul de cale ferata. O calatorie costa 1 euro, 10 calatorii – 9.30 euro, iar un abonament lunar in zona A (care acopera cam tot orasul Madrid) este 47.60 euro. Nu e ieftin, insa te duce oriunde in oras, se intinde pana la 4-5 nivele sub pamant si circula la fiecare 2-5 minute, in functie de momentul zilei. O curiozitate la capitolul abonamet lunar: acesta este valabil o luna, de la data de 1 pana pe ultima zi a lunii respective. Daca iti cumperi abonamentul in data de 5, nu il poti folosi pana pe data de 5 a lunii urmatoare, ci doar pana la sfarsitul lunii respective. Iar abonament pentru luna urmatoare iti poti cumpara doar in ultimele 10 zile ale lunii in curs. Cam nepractic, daca e sa ma intrebe cineva.

Odata ajunsi acasa si cu frigiderul gol, am zis sa mancam la restaurant, sa serbam noul inceput. Aici alta curiozitate. Insa despre aceasta, data viitoare.

Va pup cu drag si mi-e tare dor de voi!

Creepy Animation Night 2010

Vinerea trecuta, 15 octombrie, m-am indreptat spre Patria de mana cu dragul meu A. Daca anul trecut mi-am lasat curiozitatea nesatisfacuta, anul asta am hotarat ca ar fi cazul sa mai ies din plictiseala de zi cu zi si sa vad ce-i cu animatia creepy. Cea „normala” fiindu-mi din ce in ce mai pe gust. Chestie de educatie. A gustului.

Stiu ca atunci cand oferi un feed-back e normal sa incepi cu punctele pozitive, urmate apoi de cele negative. Punctele pozitive sunt in numar de fix unul: selectia scurtmetrajelor „creepy”. Da, filmuletele animate au fost in proportie de 80-90% foarte bune, pentru ca diferenta sa fie „doar” bune. Din pacate nu mi-am notat numele lor, insa imi amintesc de unele care m-au fascinat.

Din pacate, fascinatia nu a putut elimina numeroasele minusuri care ne-au facut sa iesim din sala la 2.30 (in loc de 4.30) spumegand de nervi. Programul, asa cum poate fi vazut si pe site, incepea la 23.00, urmand sa cuprinda 3 sesiuni de scurtmetraje, intrerupte de cate 45 de minute (de fapt peste o ora) de muzica si desen live. Idee foarte proasta de altfel, prin durata mult prea mare a acestor „intreruperi” extrem de plictisitoare. Nu singura insa.

Sa continuam cu faptul ca biletele au fost vandute fara loc. Ce conteaza ca le-am cumparat in primele zile de la anuntarea evenimentului, cu mai bine de 2 saptamani inainte? Tot a trebuit sa facem turul salii de 3 ori pana am gasit 2 locuri in penultimul rand, in stanga extrema a salii. Da, am avut de ales intre primele randuri, dreapta extrema, scaunele de plastic asezate frumusel pe margine, blocand circulatia (oare ce se mai vedea din proiectie? si ce s-ar fi intamplat daca era un incendiu? ne calcam in picioare?) si locurile unde am si stat. OK, cand ai un public ce nu ocupa mai mult de 20% din locurile unei sali de cinema, vinzi fara loc, pricep. Dar cand vinzi bilete mai multe decat locurile existente, cum poti face asta fara a-i asigura celui ce a binevoit sa-si ia biletul din timp, un loc? Mai departe…

Daca la nivel teoretic, o idee poate parea interesanta, putina practica iti va dovedi uneori ca nu e. Din contra. Si anume ideea pisicilor. Cum care pisici? Cateva pisici eliberate in sala, in timpul proiectiilor. In intuneric, intr-o sala cu cateva sute de oameni, intr-un zgomot infernal (facut de oameni, insa si generat de scurtmetrajele care mai de care mai nonconformiste). Ei bine, acele pisici, in loc sa se plimbe elegant sau sa mangaie picioarele spectatorilor (cum banuiesc ca s-a intentionat), s-au pitit care mai de care mai bine, una dintre ele in spatele lambriurilor, la calorifere, de unde a mieunat non-stop vreo 3 ore. Nervi pe bigudiuri.

Stati ca mai am. Publicul! Publicul de la care aveam pretentii. Public ce vine la un eveniment mai deosebit, as zice chiar de nisa. Public care a fost insa sub orice critica! Care a vorbit in continuu, pe toata durata proiectiilor (foarte bune, cum am mai spus), care a desfacut pungi cu chips-uri, popcorn etc., consumand in cel mai zgomotos mod cu putinta, fara a uita de cutiile cu bere (puse la dispozitie de aceeasi organizare mirobolanta). Public ce a vorbit la telefon, a verificat si scris sms-uri (ecrane luminoase intr-o sala de cinema), care a comentat proiectiile ca si cum ar fi fost la ei acasa, fara nimeni in jur, si care s-a plimbat pe usa intr-o veselie, cu nici cel mai mic comentariu din partea organizatorilor.

Da, in loc sa ma bucur de o sesiune de scurtmetraje, pentru care am cumparat un bilet din timp, mi-am simtit nervii intinsi la maxim. Dezamagitor.

La Kopel’s

Luna asta, 15 a cazut sambata. Intr-o sambata morocanoasa, innorata si ploioasa. Ziceai ca-i toamna, nu altceva! Dupa o vineri seara cu film la MTR si o jumatate de noapte petrecuta in Music Club (muzica buna!), sambata cu pricina nu a fost una matinala.

Dimineata fiind absorbita de momente de rasfat si momente de somnolenta, trezirea s-a facut in jurul orei pranzului. Aveam timp berechet pentru a ajunge la ora promisa la restaurantul lui Copolovici. Stiam ca e pe strada Sirenelor 87, pe langa Marriott. Si am decis sa mergem la sigur, luand un taxi.

Am ajuns la Kopel’s chiar mai devreme, Viorel fiind one man show, cautator de tacamuri pentru una din mesele restaurantului. Ne-am imbratisat si ne-am pupat, l-am felicitat pentru restaurant si ne-am uitat cu jind in jur. Din fericire pentru noi, vremea de afara a facut ca restaurantul sa nu fie prea aglomerat si sa avem de ales intre doua mese in salonul principal, rezervat nefumatorilor. Ne-am pozitionat in asa fel incat sa vedem si pe geam, si ce se petrecea in restaurant. Deja eram toata un ranjet de mult ce imi placea ce vedeam in jur. Casa veche redecorata frumos si aerisit, mese incapatoare si scaune din lemn, totul era ca scos din cutie. Abia asteptam sa gust din bunatati.

Si, cum inca nu existau meniuri, l-am pus pe Viorel la treaba sa ne imbie cu ce-o sti el mai bun in bucatarie. Daca al meu honey a poftit la o supa de pui cu taietei facuti in casa, eu am indraznit la ceva nou: salata de linte cu rosii cherry si sunca. Iar papilele mele gustative mi-au ramas recunoscatore. Combinatia de gusturi a fost extraordinara, cele trei ingrediente fiind completate de aroma busuiocului proaspat, rezultatul fiind delicios! Nici ca se putea aperitiv mai bun! Se pare ca si supa a fost fix ce trebuia, sau cel putin asa a declarat degustatorul.

Felul doi a fost centrul de greutate insa. Eu am servit niste paste siciliene cu un sos roze to-die-for, cum zice americanu’. Gemete la fiecare imbucatura! Iar vinul alb usor si aromat, nitel acidulat, le-a completat perfect. Imi lasa gura apa si acum. Surpriza cea mare a fost de partea iubitului insa. Mai carnivor din fire, a optat pentru un muschi de vita in sange (nu pot intelege de ce-ai vrea sa mananci carne gatita in sange, insa cum gusturile nu se discuta…) cu sos gorgonzola si ceva cartofi wedges. Ei bine, muschiul se pare ca a fost pregatit perfect: nu s-a zarit sangele (asa cum mi-era mie teama), era doar o culoare rozalie uniforma, fix cum trebuia. Am aflat si secretul de la bucatarul insusi: carnea era proaspata, nefiind inghetata in prealabil. Iar dupa o luna de mancare proasta din State, iubitul meu s-a bucurat de o masa delicioasa.

Si cum nu puteam incheia asemenea festin fara ceva dulce, am optat pentru niste clatite cu ciocolata, in lipsa de cheese-cake.

Pentru tot ce v-am povestit aici, o apa si-un fresh de portocale, nota de plata a fost de aproximativ 130 de lei. Pret mediu as zice. Insa calitatea este una de exceptie, asa ca recomand din tot sufletul restaurantul oricarui dependent de bunatati. E un loc tare placut pentru o dupa-amiaza lenesa de weekend, unde te poti delecta cu mancare gustoasa. Fix cum imi place mie. Si abia astept sa vad cu ce bunatati ma va imbia Copolovici data viitoare!

Despre nemultumire

Ce te faci cand nu-ti mai place munca? Munca ta, jobul tau de zi cu zi, aducator de finante si, eventual, realizator de vise. Nu te-a dat pe spate niciodata. Poate ca a fost multumitor – ai cunoscut cativa oameni frumosi, ai avut niste venituri ok, ai lucrat intr-un birou/mediu in regula, ai si avut cateva lucruri de invatat.

Totusi, lucrurile de invatat s-au invatat. Perspective de crestere nu prea au existat niciodata, iar desconsiderarea unora cu alte functii te ajunge, mai ales cand esti genul de persoana care are prostul obicei de a se intrista cand vede oameni urati in jur.

Un prieten mi-a spus mai demult cum si-a dat demisia dupa ce a inteles ca dificultatea trezirii de dimineata era generata de locul unde trebuia sa se duca sa munceasca. Iar de cateva saptamani incoace resimt aceasta greutate de a te ridica din pat si a ajunge intr-un loc in care voia-buna nu rezista prea multe ore din zi. Prietenul cu pricina e insa unul curajos, cu un plan bine pus la punct si cu multe idei de reusita pe cont propriu. Eu sunt departe de toate astea. Noua ore de nemultumire pe zi sunt cam multe de suportat.

Noroc cu honey-bunny langa care ma trezesc cu drag in fiecare dimineata, zambind simtindu-i pielea pe propria-mi piele. Vreau o vacanta in care sa fac doar asta in fiecare zi, inclusiv cele noua ore.